Capitolul 12-The road so far (capitol aniversar)

Capitolul 12-The road so far

Eva P.O.V.

Barbatul acela frumos se zgaia la mine de parca as fi fost o raritate de la gradina zoologica; nu, mai degraba o friptura apetisanta. Oare aveam si garnitura?

Am izbucnit in ras cand mi-am dat sema cat de absurda eram si l-am privit din nou. Oceanele intunecate din ochii sai imi transmiteau ingrijorare. Puteam spera ca pentru mine, sau avea acasa un catel bolnav?

I-am zambit si l-am tras mai aproape de mine. Nu s-a impotrivit si a indurat cu stoicism sa fie tarat pe podeaua dura-statea in genunchi in fata patului. Amuzat, mi-a soptit:

-Mai bine nu. Uita-te, nu suntem singuri.

Dintr-o ocheada, am vazut-o pe Natasha dormind intr-un fotoliu cu picioarele intinse pe pervaz. Ascunzandu-mi cu maiestrie dezamagirea, mi-am continuat drumul catre buzele sale, iar in ultimul moment le-am ghidat catre urechea lui si am soptit un “multumesc” amarat.

-Stii…am continuat eu pe jumatate adormita. Ne cunoastem de cateva zile, dar nu mi-ai spus inca numele tau.

-E Andras.

-Hai, nu, pe bune?

Avea o mutra sincera care m-a facut sa-l cred.

-Andras…e un nume frumos, am soptit folosindu-mi ultimele puteri; nu stiu daca mi-a raspuns, pentru  ca deja adormisem.

 * * * 

 Nu mai vazusem de mult timp o zi atat de frumoasa precum aceea. Prin fereastra deschisa intrau razele puternice ale soarelui, alaturi de o briza racroasa.

Natasha inca dormea in cea mai ciudata pozitie pe care mi-o puteam inchipui si parea ca nu are de gand sa se trezeasca. 

M-am uitat curioasa in jur. Dupa dezordinea placuta si culorile vii ale hainelor ce se vedeau iesind din valiza am dedus ca este camera prietenei mele.

Multitudinea de fotografii de pe noptiera m-a convins ca am dreptate. In ele era infatisata Natasha alaturi de doi caini uriasi, tot ea, doar ca mai tanara intr-un copac si una de la mare alturi de un baiat chipes.

Am coborat din pat incercand sa ma intind in liniste si am iesit pe culoar sa-mi caut camera. Am observat cu stupoare ca era chiar vis-à-vis de cea in care dormisem. Ce facea fata asta? Ma spiona?

Am descoperit ca inca aveam cheia in inchizatoarea sutienului; am descuiat si m-am strecurat fara galagie precum un hot profesionist.

Dupa ce m-am asigurat ca usa e inchisa, am fugit spre baie, mi-am aruncaat rochia intr-un colt si am intrat in dus. Ziceai ca sunt  una dintre machetele de racheta pe care le construia Ethan in liceu.

Apa era aproape rece si m-a ajutat sa ma trezesc; am tras pe mine niste haine sport si mi-am facut bagajele. Dupa 10 minute, eram gata de plecare.

Am deschis geamul si m-am asezat pe pervaz, fara sa imi pese ca eram la etajul 5 sau ca aveam un balcon de unde puteam admira privelistea. Am scos o tigara din pachet, am aprins-o si m-am cufundat in ganduri. Pana sa-mi amintesc eu sa trag, se fumase jumatate. 

Imi era dor de Ethan. Fum. Fara Val ma simteam ca un peste pe uscat. Fum. Imi era dor de autoritatea maternala a Amandei. Fum. Vreau sa merg in Irlanda. Fum. Imi doresc sa merg la mare. Fum.

La un momentdat, dupa ce imi afumasem creierul  bine de tot am simtit ca hotararea e deja luata. Trebuia doar sa o accept.

Am scos telefonul din geanta si am format un numar pe care aproape il uitasem.

-Maine dimineata vei fi in picioare la 6:00 am, ca de nu, va fi vai si-amar de fundul tau.

Ethan, caci pe el il sunasem, a inspirat brusc si puteam vedea, practic, usurarea de pe fata lui. I-am auzit socul cand mi-a replicat un “bine” si am inchis. Urasc sa stau de povesti la telefon.

Nu aveam chef sa fiu servita de cineva, asa ca mi-am luat singura bagajele si m-am indreptat spre parcare.

Natasha statea linistita pe capota unei masinute mici, asteptandu-ma pe mine, cel mai probabil.

-Hei. Sper ca nu voiai sa pleci fara sa-ti iei ramas-bun.

-Scuze…viata pe drumuri nu e de mine.

Era o replica patetica, dar cat se poate de adevarata. I-am zambit stramb, iar ea m-a surprins cu o imbratisare care m-a emotinat.

Nat nu a mai scos niciun cvant, ci m-a privit cu intensitate. Brusc, mi-a venit idea salvatoare: imi puteam pastra amica. Am mazgalit pe o bucata de hartie adresa familiei Kennedy si i-am dat-o.

-Uite. Urmeaza-ma, daca vrei. A vrea sa fii alaturi de mine diseara. Va fi ciudat sa ma intorc la familia mea. Daca nu…poti veni sa ma vizitezi cand vrei.

Am imbratisat-o inca odata si m-am urcat in masina fara sa scot un cuvant.

Prin oglinda retrovizoare nu se vedea nicio masina venind dupa mine, asa ca m-am gandit ca n-are chef de noi cunostinte.

Pe drum  m-am oprit si i-am luat un inel lui Ethan. De obicei baietii ofera asa ceva, dar voiam ca ziua lui din acest an sa fie speciala.

Gandul mi-a zburat la Andras. Era un barbat minunat, desi abia il cunoscusem. Am zambit melancolica…as fi putut chiar sa ma indragostesc de el.

Mi-a atras atentia o masina neagra, de teren care parea ca ma urmareste. Nu era Natasha, eram sigura de asta.

...............................................................................

Hei, dragilor! Astazi blogul meu implineste un an si desi am avut perioade foarte lungi in care nu am scris niciun cuvant sunt fericita ca am continuat cu povestea. In acest ultim an s-au schimbat cateva lucruri, eu mai ales, probabil si stilul meu de a scrie, dar un lucru a ramas neatins:dragostea mea pentru literatura.

Mda...cum nu sunt foarte buna la mesaje aniversare...va urez si voua la multi ani si sper ca ati ramas alaturi de poveste.