Capitolul 10-Shopping si chestii ciudate

Masinuta mea cea frumoasa mi-a fost adusa de un portar tanar si dragut si…asa de tanar. Avea un zambet putin cam tamp pe fata atunci cand mi-a pus cheile in palma si cred ca daca as fi scos un zambet stralucitor s-ar fi facut aparitia si balele pe chipul lui simpatic.

Am incercat sa nu-l fac sa lesine si m-am dojenit mintal pentru parerea exagerat de buna pe care o aveam despre sine. Cu toate astea, nu eram rea, sau egoista. Nu foarte mult.

Automobilul meu cerea atentie, nu mai petrecusem atat de mult timp fara sa urc la volan, asa ca am luat viteza fara sa-mi pese de radar. Din fericire, niciun politist nu mi-a stat in cale si am ajuns in mall fara intamplari nedorite.

Cel mai mare mall era…foarte mare, in fericire. Nu imi placea sa petrec mult timp la cumparaturi, preferam sa citesc o carte, insa aveam nevoie sa ies din rutina.

Am gasit haine, slava domnului, desi ma revolta faptul ca marimile existente erau numai pentru modele si pentru cele ca mine, cu forme. Pai si daca venea aici o fata superba, cu portofelul plin, dar cu 5 kilograme in plus o dadeau afara? In timp ce eu imi framantam creierii pentru o problema care nu era a mea, o multime de fete care chiar shopping-uiau, nu ca mine, se uitau urat la lungimea fustei mele si la decolteul care nu arata decat foarte putin.

 Aveam in fata o revista, dar mintea imi umbla aiurea. Ochii, totusi le-am putut vedea pe fetele roz si un ranjet mi-a aprut pe fata. Erau multe diferente intre noi, insa am preferat sa nu imi obosesc in vreun fel mintea cu ele, am ingaimat o banala constatare despre vreme si am intrat intr-o librarie din apropiere.

Ce-o fi in capul lor? Era o enigma a carei rezolvare n-o puteam gasi si am decis ca e mai bine sa nu-mi bat tartacuta cu asa treburi neimportante. 

Printre rafturile acestui univers in care ma aflam, al cartilor, o fetita ce nu parea mai mare de 11 ani, admira cu tristete o carte. Am recunoscut imediat coperta, era Hobbitul, volum al copilariei mele. 

-Salut, am zis eu prietenoasa. Cartea e super, face toti banii.

M-a privit cu niste ochi mari ciocolatii si in care puteam citi dezamagirea.

-Mersi, a spus ea cat a putut de calma, insa mama nu-si permite sa dea bani pe carti ca aceasta.

-Cum asa? Cartile sunt investitii foarte bune, mai ales cele scrise de Tolkien.

-Si tie iti place? A sarit ea vesela. Am citit Roverandom in doua zile, iar domnisoara Everret zice ca sunt un copil destept si ca pot citi si romane sau beletristica, dar n-am habar ce-nseamna asta. Cred totusi ca…

Daca n-o intrerupeam ar fi continuat sa turuie pana la inchidere, dar am oprit-o ca sa o felicit pentru pasiunea ei pentru carti. Fata ii straluci de bucurie si puse cu sovaiala cartea inaapoi pe raft.

-Hei, mama ta e prin apropiere?

-Da, e undeva la standul de legume.

-Ok, nu vrei sa ma astepti afara? Am ceva de cumparat si apoi putem merge impreuna la ea.

Fetita pleca, iar parul ei de culoarea caramelului impletit in codite flutura in urma-i ca nisipul purtat de vant. Mi-am luat Maitreyi si am dat-o la casa alaturi de Hobbitul. La iesire, cand aceasta ajunse unde trebuia sa fie, in mainile mici ale fetei, nici nu parea ca exista un alt loc mai bun pentru carte.

Am zambit si am condus-o la mama sa, care, la inceput n-a vrut sa accepte, dar am convins-o vorbind despre fericirea fiicei sale. Ultima picatura de indoiala s-a topit in ochii sai si acum numai multumire se putea gasi acolo.

Fericita ca am facut si un lucru altruist, am mers la restaurant unde m-am infruptat dintr-o friptura cu cartofi. In timp ce mestecam, ma uitam la oamenii ce isi luau pranzul alaturi de prieteni sau colegi. Eu eram singura. Telefonul suna: ca si cum era o legatura mistica intre noi, am observat numarul lui Val pe ecran. Tocmai cand ma gandeam la singuratate, ea a vrut sa-mi insenineze ziua. Am raspuns fericita:

-Vaaaaaalerie!

-Si eu ma bucur sa te aud, gagico, glumi ea. Cum e viata de puscarias evadat?

-Super, ma simt excelent neavand pe nimeni pe cap. Dar imi e dor de voi, am adaugat mai incet. Foarte.

-Banuiesc ca de mama cel mai tare, nu?

-Da, sigur. Val, ti-a pus Ethan ceva in ceai?

-Nu, mi-am pus singura. Glumesc. Dar Ethan i-a pus mamei ieri si a adormit de la 5 dupa-amiaza si noi am petrecut toata noaptea prin oras fara ca ea sa stie.

Am zambit amintindu-mi de poznele facute alaturi de iubitul si prietena mea cea mai buna. Acum trio-ul trebuia reintregit.

-De ajuns despre noi, zise ea dupa o scurta pauza. Tu? Ce faci, ai gasit oameni mai nebuni decat tine?

-Inca nu, desi e o tipa care are multe sanse sa-ti ia locul. Nu uita ca eu sunt doar pe locul doi.

-Si acum ai picat pe trei? Nuuuuuuu! Te bat! Cu toate ca as vrea sa cunosc femeia care indrazneste sa-mi pretinda locul pe podium.

Am continuat sa trancanim vesele in timp ce-mi infulecam pranzul. Ma simteam din  nou ca mine si, desi eram inconjurata de straini, atmosfera era calda, era ca si cum m-as fi aflat in sanul familiei.

Val mi-a povestit despre absolut tot ce se intamplase: cum Amanda se plangea ca ai sai copii ii faceau riduri, cum Anna se inchisese in sine de cand plecasem eu-ciudat, niciodata nu mi s-a parut ca ma place-si cum o tipa ii tot face curte lui Ethan. Cred ca mi-a spus asta doar ca pedeapsa pentru ca am plecat. Imediat dupa, tonul i s-a mai indulcit si mi-a zis ca de fapt, el fugea de ea mai ceva decat vedetele de paparazzi.

-Mi-e dor de tine, am spus oftand. De voi toti.

-Noua crezi ca nu ne este? Suntem ca niste zombie fara ocupatie.

-Imi pare rau, am soptit pe cand niste afurisite de lacrimi amenintau sa-mi inunde obrajii.

-Nu face asta, nu te invinovati pe tine din cauza rutinei nenorocite. Din cauza ei ai plecat, te-a fortat sa faci asta. Nu plange din cauza mea, stii ca nu-mi pot tine gura. Draga mea, te iubim cu totii si ne dorim ca tu sa te intorci, stii bine. Dar nu te vom ruga sa faci asta, nu pana cand nu vei fi pregatita.

-Multumesc. Apreciez, am ingaimat scapand repede de lacrimile ce nu cadeau, dar nici nu dispareau.

-Pentru asta am fost creata, pisi, a spus ea pe un ton jucaus. Suna-ma cand ai nevoie de mine, eu sigur asta o sa fac.

-Normal. Te iubesc.

-Pa, zise cu vocea stinsa. Suna de parca abia isi putea tine lacrimile. Neah, n-are cum; Val nu plange niciodata.

Am plecat de la restaurant cu un gol in stomac. Imi trecuse cheful de shopping si parca nu vroiam nici sa ma intorc acasa. M-am intors la masina si m-am asezat pe scaunul din stanga (NA: in UK  masinile au volan pe drapta). Norocul meu era ca automobilul avea geamurile fumurii, chiar daca nu era in concordanta cu legea. Obosita psihic, am dat capul pe spate si am intrat in ceva ce a insemnat cel mai neobisnuit vis pentru mine.  

 * * *

Astarte P.O.V.

Ceata din capul meu se mai subtia si in curand am reusit sa deschid ochii. Eram in camera in care asistasem la lupta Lamiei si a lui Andras. Cel din urma statea pe un scaun in coltul cel mai indepartat al camerei si ma privea cu dezaprobare.

-Astarte…zise el pe un ton oboist, dar care nu accepta raspuns. De ce te-ai bagat? Mai murmura ceva despre belele si pleca din camera.

M-am simtit ca o proasta. De fapt, asta si eram. Traiam de un car de ani impreuna cu acesti doi ciudati si nu incercasem niciodata sa aflu de ce erau asa. De ce eram la fel ca ei. Il lasasem pe Andras sa ma foloseasca, si nici macar acum nu ma deranja asta. Ma simteam bine cand eram impreuna si nu-mi pasa ca el simte pentru mine exact ce simte cap-rosu pentru cascavalul pe care il mananca la micul dejun. 

In acea cilpa Lamia intra in camera. Am crezut ca o face pentru a-si cere scuze. Da, imi demonstrez singura cat de inteligenta sunt.

-Tu. Sa. Te. Duci. Dracului. Am spus pe un ton egal si am fost uimita de curajul meu.

Un zambet si-a facut aparitia pe fata ei incredibil de frumoasa.

-Si tu la fel, iubire, a zis incredibil de calma. Dar, daca te gandesti la propriul bine, mai bine taci din gura aia frumoasa. Nu cred ca vrei sa mori.

Oare ce secret se putea ascunde pe aici? Adica…Andras era dragut, chiar daca nu-i pasa de mine. Cum putea sa iubeasca o vipera-la propriu-ca ea? Cum ma putusera vindeca de muscatura aceea letala? Atatea intrebari stupide, si eu mai stupida decat ele, ma asteptam sa pice niste raspunsuri din cer., ultimul loc din care puteam astepta ajutor. Eram un demon, trebuia sa accept asta, desi in ultimii cinci sute de ani nu ma gandisem la natura mea. 

Am decis ca nu ma intereseaza. Nu vreau ca viata mea sa se complice mai mult decat o facuse deja. Relatia nesuferitei de Lamia cu partenerul meu de pat nu ar trebui sa fie problema mea. Si nici nu urma sa fie; cel putin asa speram.

Am mers la baie si m-am spalat pe fata; eram mai palida decat de obicei. Dupa, mi-am schimbat pijamaua pe care mi-o pusese cineva, probabil Andras, si am mers spre bucatarie. De acolo se auzea glasul Lamiei, aproape uman.

-Nu stiu ce ne vom face cu acest copil, zicea ea. Mi-am dat seama imediat ca vorbeau despre mine. Femeia aia letala putea vorbi la adresa cuiva fara sa fie nervoasa, sau fara sa vrea sa ucida. Interesant…

Un oftat ce denota oboseala se auzi exasperat-Andras.

-Ai dreptate, spuse ele cu tristete. Dar nu o putem lasa in urma. Ea nu stie nimic din ce o poate astepta afara. 

-Asa rau crezi ca e? Adica…ea nu a iesit niciodata, nu s-a luptat cu nimeni…nu are dusmani, nu-i asa?

-Da, insa stii la fel de bine ca si mine, in lumea asta dusmanii nu sunt neaparat ai tai.

Aici discutia celor doi se incheie si eu am vazut prin gaura cheii cum erau inlantuiti intr-o imbratisare cat se poate de dulce avand pe chipuri aceeasi expresie de profunda de ingrijorare.

Uf! Chiar cand speram ca pot ignora totul, a trebuit sa ma apuc de ascultat pe la usi. Cu toate ca toate astea imi dadeau un subiect de gandire.

 * * *

Eva P.O.V

Ploua cu galeata si ma aflam pe un camp, undeva la tara. Eram imbracata intr-o rochie neagra, cu maneca lunga si care ajungea pana la pamant. Picioarele imi erau desculte si pe cap aveam ceva. O coronita de flori, mi-am dat seama, pe care am aruncat-o nervoasa. Imi era foarte frig, dar nu se vedea nicio casa, campul pe care ma aflam intinzandu-se dincolo de orizont, asa ca nu aveam unde sa ma duc. O silueta imbracata la fel ca mine, doar ca in alb, ma privea din departare. Am stiut instinctiv ca e ciudata pe care o vazusem in oglinda, acum catva timp. 

Intr-o secunda fu langa mine si avea o expresie de regret, de avertizare.

-Stai departe de…dar nu mai apuca sa-mi spuna de cine sa stau departe, ca un zgomot de sugrumare se auzi si silueta eului meu disparu. 

Din spate, doua brate puternice ma prinsera intr-o imbratisare; nu era Ethan, nici macar Andras. Tipul arata bine, dar era cu vreo zece ani mai mare decat mine si arata cum mi-as fi dorit sa fie fratele meu mai mare. Deschise gura si zise intr-o maniera cat se poate de sexy:

-Buna, draga mea.


.................................................................................................
Aici este noul capitol! Va rog comentati, sper sa va placa. 
Va las, ca de obicei, si o melodie super:D
XOXO

Concurs

Concurs Libris pe Bibliophile Mystery! Click aici pentru inscrieri!

Capitolul 9-Ganduri gri si reveniri

Eram ametita. Ceasul imi arata 6:00 am si ma gandeam ca visez. Nu m-am trezit niciodata atat de devreme. Ciudat era faptul ca mintea imi era limpede, dar totusi eram confuza.

Mi-am facut o cafea tare si n-am pus niciun pic de zahar. Am luat-o pe terasa. Era o dimineata cu multa ceata si stropii foarte marunti de ploaie te infiorau. 

M-am imbracat destul de subtire si mi-am pus si niste ochelari de soare tocmai ca sa-i arat vremii ca nu-mi pasa.

Clar, nu mai aveam mult pana la nebunie. Am luat o inghititura de cafea si m-am starmbat. Prea…pura pentru gustul meu. Am baut-o incet in timp ce fumam o tigara; atunci am observat ca mai era un om la fel de nebun ca si mine; de fapt, o fata. Eram singurele care stateau afara pe vremea aceea, numai ca ea se plimba pe langa straturile ce odata continusera flori. Acum pareau la fel de mohorate ca si restul tabloului, in care, iritata, am observat ca ma potriveam. 

Cu tot cu ochelarii mei de soare, melancolia ce razbatea din fiecare por al pielii mele ma aducea fortat in acea penibila imagine de care imi doream cu toata fiinta  sa scap.

Am coborat repede curioasa si am descoperit cine se plimba pe afara. Era o fata cu parul chiar mai de rosu decat al meu, lung. Pe capul ei parea ca scrie FLACARI! STINGE-MA! Si era micuta, mult mai scunda decat mine. Desi era imbracata ciudat, puteam obsreva cu usurinta ca liniile corpului sau erau delicate. Avea o tigara in mana si tragea cu nesat. Scotea fum ca si un horn. Atunci m-am gandit ca la varsta ei n-ar trebui sa fumeze. Dar abia acum imi dau seama ca eu fumez de la 16 ani. Dar chestia e ca roscata nu avea 16 ani, dupa cum aveam sa aflu ulterior.

M-am asezat la una din mesele cele mici si am continuat sa o privesc. Isi ridica din cand in cand privirea catre cer si ofta. Nu stiu daca ma vazuse si ma ignora, sau era atat de cufundata in ciudatul ritual incat nu ma observase, dar nu a dat semne ca este constienta de prezenta altei fiinte pana cand ploaia aceea marunta s-a transformat intr-una mai puternica. Atunci am strigat catre ea:

-Hei! Iti plangi de mila?

-Nu toti facem asta? M-a surprins ea cu un glas ragusit. Pana atunci nu mi-as fi putut imagina cum o astfel de voce poate iesi dintr-un corp atat de mic. Statea acolo, in bataia ploii si ma privea.

-Haide, vino aici, nu cred ca vrei sa te uzi, am spus surprinsa. Asta mica parea nebuna de-a binelea.

A venit cu un aer foarte natural si s-a asezat langa mine.

Vazand ca o pereche de ochi mari, negri si foarte frumosi ma privesc fara caldura, fara expresie, am spus cat am putut de rece:

-Ma numesc Evanna. Tu…

-Natasha.

Am facut ochii mari. Era un nume destul de neobisnuti in Anglia, rusesc din cate stiam. Probabil expresia fetei mele chiar era haioasa, pentru ca Natasha a zambit senina si mi-a zis ca e rusoaica. M-am uitat mai bine la ea si am descoperit o frumusete enorma, dar pamanteana, nu ca a trioului al carui formatanti pareau aterizati de pe alta planeta. Noua mea prietena mignona avea trasaturi foarte frumoase: nasul ii era mic, ochii, desi negri ieseau in evidenta prin adancimea lor. Buzele, nu foarte mari, se potriveau perfect fetei sale.

 Mi-o puteam imagina cu usurinta coafata elegant si band un ceai cu regina, desi hainele ei aratau clar nonconformism si o oarecare nepasare.

-Vrei sa vii cu mine? A zis ea vesela. Imi amintea de cineva, la fel de diafana, si cu acelasi aspect de “fugit de la nebuni”, dar nu imi puteam da seama cu cine.

Hotarata sa scap de mine si de gandurile care nu-mi dadeau pace, am hotarat sa-i fac pe plac. Calatoria mea nu avea sa fie facuta degeaba. 

-Daca-mi zici si unde…

-…ai sa razi, insa habar n-am. Am chef de ceva, insa nu ceva anume. Nu sunt nebuna, daca asta aveai in minte, adauga ea vesel. Surprinzator, sau poate nu, nu ma gadeam la asta.

-Cati ani ai? Porumbelul mi-a iesit din gura inainte sa apuc sa ma gandesc la el; nu-mi prea placeau intrebarile directe. Mi se parea ca te inlantuie si incomoditatea intr-o relatie (de orice fel) abia creata este total inutila.

-Doua’sapte, zise ea sec. Chestia asta imi aminti de Orphan. Brusc, zambetul ii reveni pe fata si zise:

-Nu vrei sa…ne cunoastem mai bine? Nicio schimbare, niciun muschi al fetei nu fusese miscat, insa mie intrebarea asta mi se paruse cel putin ciudata.

-Nu esti lesbi, nu? I-am trantit-o eu din nou. Gosh!!! Ochii aia negri ma facusera sa nu pot ascunde nimic.

-Nope. Se inrosise putin si am reusit sa mormai o scuza.

-Imi place spontaneitatea, asa ca nu ma deranjeaza intrebarile tale. Iesim deseara in oras? Girls night, alea alea. Conduc eu:D

De parca puteam refuza. Am ales sa accept, un colt al mintii mele fiind speriat ca roscata  ar putea sa ma atace cu un cutit la miezul noptii urland si scotand din bobocul de trandafir ce-i alcatuia gura un mwahaha ca si in desene. Pana si mie imi venea sa rad. 

Am gonit acel gand si am mers spre alimentara din apropiere, iar Natasha, spre camera ei. “Sau…poate merge sa ingroape un cadavru” zise vocea din capul meu. Nu mi-am putut inabusi un chiot. Daca ma vedea cineva razand singura si, poate raspunzandu-le intr-o zi vocilor din cutiuta mea cea roscata n-ar fi zis nici pas, ci m-ar fi bagat direct in camasa de forta.

Mi-am compus o expresie serioasa si am intrat in magazinul ordonat si de pe rafturile caruia ma atragea varietatea de vinuri. Era o idee buna sami innec amarul. Amintindu-mi de experienta neplacuta cu prafurile, am alungat acel gande din minte si mi-am indreptat privirea catre laditele cu legume si am cules de acolo niste castraveti si cativa kiwi din care aveam de gand sa fac o super salata. Puteam sa pariez ca nu as fi gasit asa ceva la restaurant. 

Am iesit din mini-market cu capul in jos incercand sa ma feresc de burnita care inca pica sacadat dintre norii cenusii ce acoperisera soarele. Mergand repede dornica sa ajung in camera mea calda si uscata, m-am lovit de cineva. Nu, nu genul acela de lovitura cand protagonista cade si i se imprastie cumparaturile, ci o lovitura in urma careia protagonista-eu-ramane cu sacosa in brate, dar e la numai un pas de a se lovi cu capul de ciment. Numai ca amabila persoana de care ma lovisem m-a prins de o mana si m-a pus pe picioare. 

Dupa ce m-am redresat, m-am uitat la chipul celui ce ma ajutase. Era baiatul reprezentant al grupului super. Ochii sai erau incredibil de frumosi. Aratau ca doual tuneluri intunecoase, nesfarsite. Raceala lor patrunse pana in adancul sufletului meu si ma facu sa ma gandesc la Ethan. La imensa iubire ce ne lega, ochii lui albastri ca safirul, stralucitori ca doua astre; la parul sau blond in care se jucau atat de fascinant razele soarelui si la expresia sa blanda in timp ce dormea. Totul, toate aceste amintiri erau in antiteza cu superbitatea ce se infatisa inaintea ochilor mei.

Si dintr-o data am devenit constienta de cat de caraghios aratam. Imbracata cu haine de vara si ochelari de soare, nemachiata intr-o zi innorata si cat se poate de mohorata.

El zambi. Era…superb.

-Scuze, am reusit eu sa articulez. Ar trebui sa fiu mai atenta.

Pana atunci ma analizase cu o expresie amuzata si vedeam cum incerca sa-si stapaneasca rasul.

-Nu-I nimic, si eu sunt cu capul in nori.

 * * * 

Andras P.O.V.

-Scuze a zis ea putin jenata. Era adorabila, asa cu o expresie de caprioara speriata si imbracata de parca nu stia pe ce planeta aterizase.

Incercand sa nu rad, i-am marturisit ca al meu cap nu prea vrea sa se dezlipeasca de nori si a clipit incurcata, dar doar pentru un moment. Imediat isi seta o privire rece, de luptatoare, intimidanta pe care nici macar eu n-o puteam induiosa sau stapani. Fascinant…prea multe chestii fascinante la un simplu om. De la parul ei rosu natural dar care nu ascundea o fata plina de cosuri sau aparat dentar, la ochii sai de culoarea cerului si pana la vocea calma ce intra in antiteza cu purtarea nepasatoare; de la respiratia ei calda, pana la aroma de lavanda ce o invaluia si pe care o puteam simti de la metri distanta. Totul era fascinant si invaluit intr-o oarecare aura de mister…si foarte enervant.

-Ar cam trebui sa plec, zise ea calma. Nu vroiam s-o las, mai ales acum cand era atat de aproape de mine. Ii puteam usor atinge tenul alb, tanjeam sa fac asta, sa simt acea catifea transparenta sub reaceala degetelor mele. In schimb, am reusit sa ma eliberez de vraja safirelor din ochii sai si m-am dat un pas in spate.

-Sigur, poate…dar ea plecase deja. Nu mergea prea repede, insa nici nu dadea semne ca-si regreta plecarea. Prezenta mea nu o afectase deloc…O alta enigma fascinanta. In minte imi rasuna numele sau, ca si cum cineva striga de acolo, de la mansarda “Evanna! Evanna, Eva…Si totul devenea mai negru, mai trist. Sufletu-mi se stranse si o amaraciune ce nu putea fi descrisa il inconjura, construi noi ziduri in juru-i, ziduri de ceata groasa ce nu puteau fi patrunsa de nicio minte. Poate doar de a ei. 

Incepu sa ploua si eu simteam ca pur si simplu imi lipsea vlaga pentru a opri acest fenomen nesuferit. Stateam pur si simplu nemiscat si priveam in urma ei, desi fugise demult si acum proabil se incalzea in camera ei cu miros de lavanda.

Eram indragostit? Imposibil. Nu stiam ce inseamna asta, desi ceea ce simteam acum nu mi se mai intamplase niciodata. Atatea intrebari fara raspuns, atatea enigme in ochii azurii si reci, atatea dorinte. Se pare ca imi gasisem nasa.

Am mers spre apartamentul nostru si acolo am dat de o Lamia ce aproape ca scotea fum pe nas.

 * * *

Astarte P.O.V.

Un zgomot m-a trezit. Si asta spune ceva, deoarece demonii, cand dorm, intra intr-o transa foarte andance si se despart de trupurile lor. Atunci colinda peste tot si patrund in corpurile slabe, de unde fura vitalitatea.

Asa ca, probabil zgomotul acela putea trezi si mortii, insa noroc ca Andras protejase fonic apartamentul imediat ce l-a cumparat. Am mers tiptil, iar in sufragerie era o scena de toata frumusetea.

 Lamia era transformata intr-un sarpe. Ochii ii erau rosii si imi inspirau o frica mult mai mare decat de obicei. Era o cautatura salbatica ce nu zabovea ncic macar 30 de secunde intr-un loc. Capul uriasului sarpe facea miscari sacadate intr-o incercare disperata de a-l musca pe Andras. Acesta din urma isi crease un scut puternic insa vedeam cum vitalitatea lui scadea si, implicit, puterea. Speriata, am incercat sa ignore oribilele zgomote facute in lupta celor doi si m-am concentrate pe scutul meu. O miscare foarte proasta, pentru ca din pricina ei, Lamia m-a observat. Asta paru sa ii creasca furia si se avanta inainte sa ma pot apara in vreun fel.

 M-a muscat de gat. Simteam cum veninul imi arde pielea, cum imi ameninta vitalitatea si cum imi intuneca simturile.

Simteam ca de data asta nici macar Andras nu ma poate salva, eram in agonie pura, venele imi zvacneau si simteam cum sangele se prelinge intunecat pe pielea mea alba.

 * * *

Eva P.O.V.

Uimita de ciudata intalnire si de cum acel baiat parea hipnotizat de mine, am mers acasa, mi-am mancat linistita salata si am scos netbook-ul din valiza. Primisem un mail de la Val. Imi spunea ca le lipsesc si ca Amanda era sa faca infarct din cauza unei petreceri-monstru date de Ethan. Da, chiar se potrivea.

Alaturi erau atasate cateva fotografii: Una cu prietena mea, din nou uimitoare prin lipsa de…haine ciudate si una cu Ethan in masina. Lacrimi stateau sa-mi ude obrazul, dar mi-am facut curaj si le-am indepartat. Nu era o despartire permanenta si aveam sa-i revad. Cat de curand insa, nu stiam.

O alta fotografie ma infatisa pe mine. Mi-o facuse Val in prima primavara petrecuta  la familia Kennedy. Pe atunci era pasionata de fotografie, iar eu eram modelul sau. Aveam cam saptesprezece ani pe atunci insa chipul meu trada mai putini.

Ceasul meu de masa gotic arata ora 9 am. Aveam o intreaga zi la dispozitie si nu stiam ce pot face: sa citesc un roman lung cat o zi de post, sa ma uit la un film si sa risc sa ma plictisesc, sau sa fac o plimbare. Toate acestea imi dadeau un sentiment de melancolie.

 Am decis ca nu mai vreau sa lancezesc, asa ca mi-am luat o rochita vesela, imuna fiind la vremea urata. Eram rezistenta si puteam sa ma imbrac asa si in iezul iernii.

Cu zambetul pe buze, am mers la baie, mi-am facut un dus rece, iar cand am trecut prin fata oglinzii am privit imaginea mirata. De obicei aratam perfect, insa acum pielea mea aducea cu cenusiul cerului si parul imi era neingrijit.

 Am fugit contrariata la valiza si in timp ce scotoceam dupa produsele mele de ingrijire am descoperit o fotografie din vremea in care mergeam la scoala. Cred ca aveam in jur de 11 ani cand fusese facuta poza si expresia mea nu trada nicio grija.

Am clipit si, cuprinsa de amintiri, m-am aranjat si am imbracat rochita in dungi. Am combinat-o cu niste sandale cu toc inalt.

M-am intors in baie si am inceput sa ma machiez. Uram culorile ostentative, mai ales in timpul zilei, asa ca m-am aranjat pentru a arata bine, sa fiu din nou stralucitoare. Cu toate ca nu era campleta frumusetea mea fara superbul Ethan care sa ma acompanieze. Totusi, imi puteam face un nou prieten care arata superb, si asta numai socializand.

Am zambit numai la gandul superficialitatii mele. Intotdeauna judecam omul dupa aspect, desi deseori nu vedeam paiul din propriul ochi. 

Fereastra infatisa in cer mai senin decat acum jumatate de ora. Norii se retrageau parca speriati, fiind in concordanta cu starea mea de spirit. Razele soarelui isi faceau aparitia sfioase si imi incalzeau fata prin fereastra deschisa.

In acel moment mi-am dat seama ca viata e frumoasa, este usoara. Trebuia doar sa traiesc clipa, sa stiu sa pretuiesc fiecare moment, sa fiu vesela si a ma gandesc numai la partile pozitive.

Senina, mult mai binedispusa, am luat o geanta mare din uriasa mea colectie, am cules cheile din buzunarul gecii si am iesit fericita aproape alergand catra Impala mea cea draga. 

..............................................................................................

Hey! Am muncit din greu la acest capitol, cel mai lung de pana acum Sper sa nu fi exagerat si sa va placa. Va rog, comentati,  imi face placere sa va citesc criticile sau aprecierile.

Pana la urmatorul capitol va las un super cantec:

Va pup dulce!
UPDATE: am adaugat-o pe Natasha la rubrica personajelor: aici

Comunitate bloggers

Iata ca s-a creat o comunitate a bloggerilor, un club in care ne putem impartasi creatiile si putem descoperi alti oameni talentati. Aici ne putem face prieteni si de asemenea, putem face reclama blogului pe care il detinem.
Mai multe detalii despre aceasta comunitate si membrii ei gasiti aici:D

Bibliophile Mystery: CONCURS WICCA

Bibliophile Mystery: CONCURS WICCA: Pentru a va dezmorti un pic si pentru ca tot abia am inceput un an nou, ne-am propus sa facem un concurs care are drept premiu o carte mai ...