Capitolul 10-Shopping si chestii ciudate

Masinuta mea cea frumoasa mi-a fost adusa de un portar tanar si dragut si…asa de tanar. Avea un zambet putin cam tamp pe fata atunci cand mi-a pus cheile in palma si cred ca daca as fi scos un zambet stralucitor s-ar fi facut aparitia si balele pe chipul lui simpatic.

Am incercat sa nu-l fac sa lesine si m-am dojenit mintal pentru parerea exagerat de buna pe care o aveam despre sine. Cu toate astea, nu eram rea, sau egoista. Nu foarte mult.

Automobilul meu cerea atentie, nu mai petrecusem atat de mult timp fara sa urc la volan, asa ca am luat viteza fara sa-mi pese de radar. Din fericire, niciun politist nu mi-a stat in cale si am ajuns in mall fara intamplari nedorite.

Cel mai mare mall era…foarte mare, in fericire. Nu imi placea sa petrec mult timp la cumparaturi, preferam sa citesc o carte, insa aveam nevoie sa ies din rutina.

Am gasit haine, slava domnului, desi ma revolta faptul ca marimile existente erau numai pentru modele si pentru cele ca mine, cu forme. Pai si daca venea aici o fata superba, cu portofelul plin, dar cu 5 kilograme in plus o dadeau afara? In timp ce eu imi framantam creierii pentru o problema care nu era a mea, o multime de fete care chiar shopping-uiau, nu ca mine, se uitau urat la lungimea fustei mele si la decolteul care nu arata decat foarte putin.

 Aveam in fata o revista, dar mintea imi umbla aiurea. Ochii, totusi le-am putut vedea pe fetele roz si un ranjet mi-a aprut pe fata. Erau multe diferente intre noi, insa am preferat sa nu imi obosesc in vreun fel mintea cu ele, am ingaimat o banala constatare despre vreme si am intrat intr-o librarie din apropiere.

Ce-o fi in capul lor? Era o enigma a carei rezolvare n-o puteam gasi si am decis ca e mai bine sa nu-mi bat tartacuta cu asa treburi neimportante. 

Printre rafturile acestui univers in care ma aflam, al cartilor, o fetita ce nu parea mai mare de 11 ani, admira cu tristete o carte. Am recunoscut imediat coperta, era Hobbitul, volum al copilariei mele. 

-Salut, am zis eu prietenoasa. Cartea e super, face toti banii.

M-a privit cu niste ochi mari ciocolatii si in care puteam citi dezamagirea.

-Mersi, a spus ea cat a putut de calma, insa mama nu-si permite sa dea bani pe carti ca aceasta.

-Cum asa? Cartile sunt investitii foarte bune, mai ales cele scrise de Tolkien.

-Si tie iti place? A sarit ea vesela. Am citit Roverandom in doua zile, iar domnisoara Everret zice ca sunt un copil destept si ca pot citi si romane sau beletristica, dar n-am habar ce-nseamna asta. Cred totusi ca…

Daca n-o intrerupeam ar fi continuat sa turuie pana la inchidere, dar am oprit-o ca sa o felicit pentru pasiunea ei pentru carti. Fata ii straluci de bucurie si puse cu sovaiala cartea inaapoi pe raft.

-Hei, mama ta e prin apropiere?

-Da, e undeva la standul de legume.

-Ok, nu vrei sa ma astepti afara? Am ceva de cumparat si apoi putem merge impreuna la ea.

Fetita pleca, iar parul ei de culoarea caramelului impletit in codite flutura in urma-i ca nisipul purtat de vant. Mi-am luat Maitreyi si am dat-o la casa alaturi de Hobbitul. La iesire, cand aceasta ajunse unde trebuia sa fie, in mainile mici ale fetei, nici nu parea ca exista un alt loc mai bun pentru carte.

Am zambit si am condus-o la mama sa, care, la inceput n-a vrut sa accepte, dar am convins-o vorbind despre fericirea fiicei sale. Ultima picatura de indoiala s-a topit in ochii sai si acum numai multumire se putea gasi acolo.

Fericita ca am facut si un lucru altruist, am mers la restaurant unde m-am infruptat dintr-o friptura cu cartofi. In timp ce mestecam, ma uitam la oamenii ce isi luau pranzul alaturi de prieteni sau colegi. Eu eram singura. Telefonul suna: ca si cum era o legatura mistica intre noi, am observat numarul lui Val pe ecran. Tocmai cand ma gandeam la singuratate, ea a vrut sa-mi insenineze ziua. Am raspuns fericita:

-Vaaaaaalerie!

-Si eu ma bucur sa te aud, gagico, glumi ea. Cum e viata de puscarias evadat?

-Super, ma simt excelent neavand pe nimeni pe cap. Dar imi e dor de voi, am adaugat mai incet. Foarte.

-Banuiesc ca de mama cel mai tare, nu?

-Da, sigur. Val, ti-a pus Ethan ceva in ceai?

-Nu, mi-am pus singura. Glumesc. Dar Ethan i-a pus mamei ieri si a adormit de la 5 dupa-amiaza si noi am petrecut toata noaptea prin oras fara ca ea sa stie.

Am zambit amintindu-mi de poznele facute alaturi de iubitul si prietena mea cea mai buna. Acum trio-ul trebuia reintregit.

-De ajuns despre noi, zise ea dupa o scurta pauza. Tu? Ce faci, ai gasit oameni mai nebuni decat tine?

-Inca nu, desi e o tipa care are multe sanse sa-ti ia locul. Nu uita ca eu sunt doar pe locul doi.

-Si acum ai picat pe trei? Nuuuuuuu! Te bat! Cu toate ca as vrea sa cunosc femeia care indrazneste sa-mi pretinda locul pe podium.

Am continuat sa trancanim vesele in timp ce-mi infulecam pranzul. Ma simteam din  nou ca mine si, desi eram inconjurata de straini, atmosfera era calda, era ca si cum m-as fi aflat in sanul familiei.

Val mi-a povestit despre absolut tot ce se intamplase: cum Amanda se plangea ca ai sai copii ii faceau riduri, cum Anna se inchisese in sine de cand plecasem eu-ciudat, niciodata nu mi s-a parut ca ma place-si cum o tipa ii tot face curte lui Ethan. Cred ca mi-a spus asta doar ca pedeapsa pentru ca am plecat. Imediat dupa, tonul i s-a mai indulcit si mi-a zis ca de fapt, el fugea de ea mai ceva decat vedetele de paparazzi.

-Mi-e dor de tine, am spus oftand. De voi toti.

-Noua crezi ca nu ne este? Suntem ca niste zombie fara ocupatie.

-Imi pare rau, am soptit pe cand niste afurisite de lacrimi amenintau sa-mi inunde obrajii.

-Nu face asta, nu te invinovati pe tine din cauza rutinei nenorocite. Din cauza ei ai plecat, te-a fortat sa faci asta. Nu plange din cauza mea, stii ca nu-mi pot tine gura. Draga mea, te iubim cu totii si ne dorim ca tu sa te intorci, stii bine. Dar nu te vom ruga sa faci asta, nu pana cand nu vei fi pregatita.

-Multumesc. Apreciez, am ingaimat scapand repede de lacrimile ce nu cadeau, dar nici nu dispareau.

-Pentru asta am fost creata, pisi, a spus ea pe un ton jucaus. Suna-ma cand ai nevoie de mine, eu sigur asta o sa fac.

-Normal. Te iubesc.

-Pa, zise cu vocea stinsa. Suna de parca abia isi putea tine lacrimile. Neah, n-are cum; Val nu plange niciodata.

Am plecat de la restaurant cu un gol in stomac. Imi trecuse cheful de shopping si parca nu vroiam nici sa ma intorc acasa. M-am intors la masina si m-am asezat pe scaunul din stanga (NA: in UK  masinile au volan pe drapta). Norocul meu era ca automobilul avea geamurile fumurii, chiar daca nu era in concordanta cu legea. Obosita psihic, am dat capul pe spate si am intrat in ceva ce a insemnat cel mai neobisnuit vis pentru mine.  

 * * *

Astarte P.O.V.

Ceata din capul meu se mai subtia si in curand am reusit sa deschid ochii. Eram in camera in care asistasem la lupta Lamiei si a lui Andras. Cel din urma statea pe un scaun in coltul cel mai indepartat al camerei si ma privea cu dezaprobare.

-Astarte…zise el pe un ton oboist, dar care nu accepta raspuns. De ce te-ai bagat? Mai murmura ceva despre belele si pleca din camera.

M-am simtit ca o proasta. De fapt, asta si eram. Traiam de un car de ani impreuna cu acesti doi ciudati si nu incercasem niciodata sa aflu de ce erau asa. De ce eram la fel ca ei. Il lasasem pe Andras sa ma foloseasca, si nici macar acum nu ma deranja asta. Ma simteam bine cand eram impreuna si nu-mi pasa ca el simte pentru mine exact ce simte cap-rosu pentru cascavalul pe care il mananca la micul dejun. 

In acea cilpa Lamia intra in camera. Am crezut ca o face pentru a-si cere scuze. Da, imi demonstrez singura cat de inteligenta sunt.

-Tu. Sa. Te. Duci. Dracului. Am spus pe un ton egal si am fost uimita de curajul meu.

Un zambet si-a facut aparitia pe fata ei incredibil de frumoasa.

-Si tu la fel, iubire, a zis incredibil de calma. Dar, daca te gandesti la propriul bine, mai bine taci din gura aia frumoasa. Nu cred ca vrei sa mori.

Oare ce secret se putea ascunde pe aici? Adica…Andras era dragut, chiar daca nu-i pasa de mine. Cum putea sa iubeasca o vipera-la propriu-ca ea? Cum ma putusera vindeca de muscatura aceea letala? Atatea intrebari stupide, si eu mai stupida decat ele, ma asteptam sa pice niste raspunsuri din cer., ultimul loc din care puteam astepta ajutor. Eram un demon, trebuia sa accept asta, desi in ultimii cinci sute de ani nu ma gandisem la natura mea. 

Am decis ca nu ma intereseaza. Nu vreau ca viata mea sa se complice mai mult decat o facuse deja. Relatia nesuferitei de Lamia cu partenerul meu de pat nu ar trebui sa fie problema mea. Si nici nu urma sa fie; cel putin asa speram.

Am mers la baie si m-am spalat pe fata; eram mai palida decat de obicei. Dupa, mi-am schimbat pijamaua pe care mi-o pusese cineva, probabil Andras, si am mers spre bucatarie. De acolo se auzea glasul Lamiei, aproape uman.

-Nu stiu ce ne vom face cu acest copil, zicea ea. Mi-am dat seama imediat ca vorbeau despre mine. Femeia aia letala putea vorbi la adresa cuiva fara sa fie nervoasa, sau fara sa vrea sa ucida. Interesant…

Un oftat ce denota oboseala se auzi exasperat-Andras.

-Ai dreptate, spuse ele cu tristete. Dar nu o putem lasa in urma. Ea nu stie nimic din ce o poate astepta afara. 

-Asa rau crezi ca e? Adica…ea nu a iesit niciodata, nu s-a luptat cu nimeni…nu are dusmani, nu-i asa?

-Da, insa stii la fel de bine ca si mine, in lumea asta dusmanii nu sunt neaparat ai tai.

Aici discutia celor doi se incheie si eu am vazut prin gaura cheii cum erau inlantuiti intr-o imbratisare cat se poate de dulce avand pe chipuri aceeasi expresie de profunda de ingrijorare.

Uf! Chiar cand speram ca pot ignora totul, a trebuit sa ma apuc de ascultat pe la usi. Cu toate ca toate astea imi dadeau un subiect de gandire.

 * * *

Eva P.O.V

Ploua cu galeata si ma aflam pe un camp, undeva la tara. Eram imbracata intr-o rochie neagra, cu maneca lunga si care ajungea pana la pamant. Picioarele imi erau desculte si pe cap aveam ceva. O coronita de flori, mi-am dat seama, pe care am aruncat-o nervoasa. Imi era foarte frig, dar nu se vedea nicio casa, campul pe care ma aflam intinzandu-se dincolo de orizont, asa ca nu aveam unde sa ma duc. O silueta imbracata la fel ca mine, doar ca in alb, ma privea din departare. Am stiut instinctiv ca e ciudata pe care o vazusem in oglinda, acum catva timp. 

Intr-o secunda fu langa mine si avea o expresie de regret, de avertizare.

-Stai departe de…dar nu mai apuca sa-mi spuna de cine sa stau departe, ca un zgomot de sugrumare se auzi si silueta eului meu disparu. 

Din spate, doua brate puternice ma prinsera intr-o imbratisare; nu era Ethan, nici macar Andras. Tipul arata bine, dar era cu vreo zece ani mai mare decat mine si arata cum mi-as fi dorit sa fie fratele meu mai mare. Deschise gura si zise intr-o maniera cat se poate de sexy:

-Buna, draga mea.


.................................................................................................
Aici este noul capitol! Va rog comentati, sper sa va placa. 
Va las, ca de obicei, si o melodie super:D
XOXO